twitter
    Find out what I'm doing, Follow Me :) UNICEF

un Momo printe atatia Momo...

din Jurnalul unui trecator...

undeva, intr-un colt de lume m-am ascuns si mi,am imaginat o poveste...acum 3 ani...

eu si Momo,,,

27 feb, ziua lui Momo, un copil oarecare...o zi speciala, dar numai pentru Momo. Ca deobicei, am facut cativa pasi pana la gara, ca sa vada cum merg trenurile. Este cea mai mare bucurie pe care i-o poti face lui Momo. Acolo, oamenii vin cu povestile lor, altii suie in trenuri, cu alte povesti si astfel de fapt, imrepsia este ca nu oamenii trec unii pe langa altii, ci povestile fiecaruia dintre ei, se deplaseaza agale sau in goana, fara insa sa stie una de cealalta...Erau multi oameni in gara, ne impingeau, erau grabiti si alergau cu bagajele in mana. Doream sa strig: "Va rog, opriti-va, opriti-va numai cateva secunde. Nu spuneti nimic, nu va miscati! Va rog, Va implor, Ascultati-ma!". Sigur, m-ar fi vazut ca o nebuna - dar incotro sa strig? Multumesc lui Momo ca mi-a oprit disperarea printr-o tresarire de a ei la vederea unei pisici. Da, era o pisica! mergea printre sine...doar cateva secunde am putut-o zari, pentru ca lumea incepuse sa se vanzoleasca in jurul meu, agitatia de dinaintea urcarii in tren. Eram prea mica sa pot sa razbat printre oameni... "Momo, unde esti Momo, Momo!" - n-o mai vedeam.. auzeam numai suieratul trenului. Cateva secunde mai apoi nu auzeam decat: "A murit! Saracul copil! A murit pe loc! Ce trist!". Amutisem, nu mai puteam sa zic, nimic!

Mult timp nu am putut vorbi nimic depsre eveniment. Mult timp nu a stiut nimeni unde este sufletul meu, toate aceste animale pe 2 picioare nu vedeau in mine decat un trup de copil, stingher, si pierdut in maruntaiele vietii. Viata decide, fara sa te intrebe, fara sa te anunte. In minte nu am chipul lui Momo vesel, nici trist, nici intins intre sine, ci numai chipul lui Momo ingrijorat de ce avea sa se intample cu pisoiul. Momo, ai salvat pisica, ea este acum in bratele mele, o cheama, Memo.. Dar a meritat? Dar ai realizat ce ai facut? A durut? A trebuit ca tu sa nu mai existi ca sa aflu ca nu aveai parinti? a trebuit sa nu mai existi tu ca sa aflu de ce iubeai ternurile? De ce nu mi-ai spus povestea ta? Acum e prea tarziu... e prea tarziu sa fac ceva...

"Ne-am intors" acasa si desigur, cadoul pentru "Momo", era un tren electric. In timp ce reglam trenuletul pe linii, "Momo" imi spune ca si-ar fi dorit sa se nasca vara, cand copacii erau verzi, florile erau multicolore si soare, da! soare peste tot!. Tristetea asta atat de apasatoare, apare oare pe chilpul tutror copiilor nascuti iarna? Nu! cu siguranta nu trebuie sa fie asa! Numai copii care raman singuri, iarna, pe un peron, sunt tristi, necautati, ai nimanui, uitati de cateo femeie ce nu si-a putut urma calea de a fi mama, copii pierduti in propriul lor destin...

Povestea poate fi reala, poate apartine oricui mai devreme sau mai tarziu...nu stiu...insa ceea ce stiu, este ca nu stim nimic despre noi si nici nu ne intereseaza! Traim tragedii, le ascultam, dar mai apoi mergem pe calea noastra, poate fara sa mai stim, peste cativa ani, despre soarta lor!

1 comentarii:

raluka spunea...

important este faptul ca existam...stii, uneori cred ca cei care nu raman alaturi de noi ( ca parinti, ca frati, ca prieteni, ca suflete pereche, ca si colegi) si ne alunga din diferite motive, cu voia sau fara voia directa a lor, nu ne merita...nu merita iubirea noastra, nu merita atentia noastra, nu ne merita pe noi ca si persoane ... altfel, de ce ar avea puterea sa traiasca fara noi? fara sa stie de noi, daca ne este bine sau daca avem nevoie de un umar pufos si o vorba de alint...